"Am dreptul să fiu ascultat! Am o voce!"Am urmărit filmul "Discursul Regelui" (The King's Speech) pe de-a-ntregul cu un ritm cardiac accelerat. Afirmaţia aceasta o înţeleg în acest moment doar cei care au aflat povestea filmului, cei care mă cunosc personal şi cărora le-am vorbit cel puţin o dată.
Am retrăit pe parcursul celor aproape două ore unele dintre cele mai importante decizii pe care le-am luat în viaţă, unele dintre acestea imposibile sau nebuneşti în condiţiile date.
Am înţeles, şi asta nu în urma vizionării filmului ci în decursul vieţii, că problemele cu care te confrunţi fie te răpun pentru că renunţi la un moment dat să te mai împotriveşti, fie le accepţi şi le negi în acelaşi timp, alegând calea cea mai dură pentru a lupta cu ele. Doar aşa poţi demonstra tuturor dar mai ales ţie că poţi, că nu eşti dominat, că nu depinzi, că viaţa este aşa cum ţi-o faci. Nimic nu îţi este scris, cum se spune, totul scri tu pe parcurs. Şi chiar dacă uneori eşti nevoit să mai pui câte o virgulă, punctul îl pui doar la sfârşit.
Regele din film a fost obligat de circumstanţe să se lupte cu problema, eu am ales.
Problema mea a fost şi este aceeaşi ca şi a regelui, asta pentru cei cărora nu le-am vorbit niciodată până acum. Regele s-a luptat pentru a putea vorbi supuşilor coerent, altfel credibilitatea discursului său fiind umbrită de reacţiile acestora la modul de exprimare. Eu am ales să lupt în cel mai dur mod din încăpăţânare. O încăpăţânare pozitivă.
Problema despre care vorbesc se cheamă balbism. Nu e considerată o boală, nu e considerată un handicap, e un defect pe care pe care de regulă îl au sau l-au avut unii dintre cei mai inteligenţi oameni. Nu luaţi asta ca o laudă. Cum aş putea să mă laud că sunt bâlbâit?
Am urmat în copilărie diverse tratamente şi şedinţe de logopedie dus de către părinţi, iar când am avut mintea destul de coaptă încât să pot lua singur decizii am ales să lupt prin alte metode. Astfel am ales profilul de filologie la liceu, am ales Facultatea de Jurnalistică şi Comunicare Publică, am ales să lucrez în presă, am ales să iau interviuri. Mi s-a spus că sunt nebun, mi s-a spus că nu am nicio şansă, mi s-a spus că am ratat un viitor într-un domeniu mai real. Mi s-a spus însă şi că mă respectă mai mult datorită nebuniei mele. Tuturor, indiferent de poziţia pe care au adoptat-o in faţa mea le-am arătat că problema asta nu mă împiedică să îmi impun punctul de vedere. De fapt nu m-a împiedecat în niciun sens, nici să spun ce vreau să spun, nici să ajung unde vroiam să ajung, nici să am prietenii pe care vroiam să îi am.
Am ales domenii de comunicare pentru că astfel am tot timpul şansa de a mă face ascultat. Şi nu cred că a fost vreun moment în care să nu arăt că ceea ce gândesc merită să fie auzit. Nu pot şi nu îmi permit să gândesc şi să ţin pentru mine. Am tot dreptul să fiu ascultat! Am o voce!
Am retrăit pe parcursul celor aproape două ore unele dintre cele mai importante decizii pe care le-am luat în viaţă, unele dintre acestea imposibile sau nebuneşti în condiţiile date.
Am înţeles, şi asta nu în urma vizionării filmului ci în decursul vieţii, că problemele cu care te confrunţi fie te răpun pentru că renunţi la un moment dat să te mai împotriveşti, fie le accepţi şi le negi în acelaşi timp, alegând calea cea mai dură pentru a lupta cu ele. Doar aşa poţi demonstra tuturor dar mai ales ţie că poţi, că nu eşti dominat, că nu depinzi, că viaţa este aşa cum ţi-o faci. Nimic nu îţi este scris, cum se spune, totul scri tu pe parcurs. Şi chiar dacă uneori eşti nevoit să mai pui câte o virgulă, punctul îl pui doar la sfârşit.
Regele din film a fost obligat de circumstanţe să se lupte cu problema, eu am ales.
Problema mea a fost şi este aceeaşi ca şi a regelui, asta pentru cei cărora nu le-am vorbit niciodată până acum. Regele s-a luptat pentru a putea vorbi supuşilor coerent, altfel credibilitatea discursului său fiind umbrită de reacţiile acestora la modul de exprimare. Eu am ales să lupt în cel mai dur mod din încăpăţânare. O încăpăţânare pozitivă.
Problema despre care vorbesc se cheamă balbism. Nu e considerată o boală, nu e considerată un handicap, e un defect pe care pe care de regulă îl au sau l-au avut unii dintre cei mai inteligenţi oameni. Nu luaţi asta ca o laudă. Cum aş putea să mă laud că sunt bâlbâit?
Am urmat în copilărie diverse tratamente şi şedinţe de logopedie dus de către părinţi, iar când am avut mintea destul de coaptă încât să pot lua singur decizii am ales să lupt prin alte metode. Astfel am ales profilul de filologie la liceu, am ales Facultatea de Jurnalistică şi Comunicare Publică, am ales să lucrez în presă, am ales să iau interviuri. Mi s-a spus că sunt nebun, mi s-a spus că nu am nicio şansă, mi s-a spus că am ratat un viitor într-un domeniu mai real. Mi s-a spus însă şi că mă respectă mai mult datorită nebuniei mele. Tuturor, indiferent de poziţia pe care au adoptat-o in faţa mea le-am arătat că problema asta nu mă împiedică să îmi impun punctul de vedere. De fapt nu m-a împiedecat în niciun sens, nici să spun ce vreau să spun, nici să ajung unde vroiam să ajung, nici să am prietenii pe care vroiam să îi am.
Am ales domenii de comunicare pentru că astfel am tot timpul şansa de a mă face ascultat. Şi nu cred că a fost vreun moment în care să nu arăt că ceea ce gândesc merită să fie auzit. Nu pot şi nu îmi permit să gândesc şi să ţin pentru mine. Am tot dreptul să fiu ascultat! Am o voce!
Un comentariu:
Bogdane, acest mic defect pe care il ai, nu te-a impiedicat pana acum si sunt sigur ca nu te va impiedica nici in viitor sa fii om! Pana la urma, nimeni nu este perfect, fiecare avem defectele noastre.. Important este sa le acceptam.. Tu ai facut asta si, sincer sa fiu, trebuie sa fii admirat pentru ce ai facut... Cat despre cei care nu ti-au dat sanse ca o sa reusesti in domeniul ales, din cauza acestui mic defect, acum ar trebuie sa se simta putin cu musca pe caciula, caci le-ai aratat contrariul!
Trimiteți un comentariu