22 martie 2012

Castele de iubire (o metaforă spulberabilă)

Şi castelele se prăbuşesc câteodată, nu-i aşa? 
Oricât de mare ar fi efortul pe care îl depui, priceperea sau cât de mult te implici pentru ca totul să fie bine, uneori soarta este potrivnică.
Oricât de solidă ar fi fundaţia întărită cu mărturii, sentimente şi promisiuni, oricât de bine ai aşeza fiecare cărămidă de speranţă, la un moment dat ajungi într-un punct în care ceea ce ai clădit începe să se clatine. Atunci întăreşti construcţia cu soluţii şi compromisuri cu gândul că în cele din urmă castelul se va stabiliza. Uneori reuşeşti şi te bucuri mai departe de realizare, alteori zidurile castelului cad peste tine fără nicio noimă şi fără a fi cineva vinovat.
Nu rămâne decât să te ridici de sub dărâmături, te scuturi de praful viselor spulberate şi culegi din grămadă cărămizile de speraţă şi de amintiri plăcute rămase întregi pe care le-ai aşezat cu atâta grijă ani la rând. Şi faci cel mai corect lucru... deşi e greu, refuzi să plângi după contrucţia probuşită şi te bucuri de cărămizile rămase întregi.