Patriotism, ca un gol în stomac

Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. (Mihai Eminescu)

Nu, nu este definiţia perfectă pentru patriotism, aşa ceva nu există. Şi nu, nu e singura definiţie a patriotismului. De fapt, totdeauna am căutat o definiţie care să mă facă să înţeleg clar ce înseamnă patriotism, dar niciodată nu am găsit. Nu ştiu ce înseamnă să fii patriot, şi nu spun că sunt. Ştiu doar că trăiesc momente care îmi provoacă goluri în stomac, stări de nervozitate şi o dorinţa de a-i sfâşia pe cei care îşi bat joc prin vorbe sau fapte de România sau de români.
Nu ştiu dacă este patriotism şi nu spun că sunt eu patriotul minune dar în cele momente se întâmplă ceva. Aceste trăiri mi le provoacă cel mai des în ultima perioadă tot românii, acei români pe care îi ştim cu toţii, pe care noi i-am ales şi pe care degeaba îi hulim. Însă trăirile sunt mult mai intense când sunt provocate de străini. Cine sunteţi voi să îmi spurcaţi ţara, trecutul, neamul şi tradiţiile cu care m-am născut, am crescut şi m-au format? Cu ce drept scuipaţi voi pământul care v-a primit şi vă permite să îl călcaţi cu tălpile voastre murdare?

Recunosc în acelaşi timp că sunt lucruri, şi nu puţine care trebuie schimbate, lucruri de care nu ne mândrim, dar numai noi românii avem dreptul să ne judecăm pentru acestea, pentru că sunt greşelile noastre, sunt sechelele noastre.
De ficare dată când mă gândesc la ţară mintea îmi zboară în copilărie, şi din nou simt un gol în stomac, dar de această dată e un sentiment plăcut. Îmi amintesc cum colindam fără oprire dealurile, pădurile, văile şi câte şi mai câte, îmi amintesc toate tradiţiile şi obiceiurile satului bunicilor. Poate de aceea nu spun că sunt patriot, pentru că de fiecare dată, şi aici mă repet, când mă gândesc la ţară mă gândesc la trecut, niciodată nu privesc în faţă în aceste situaţii. Poate mi-e frică. O frică ascunsă care îmi provoacă un alt gol în stomac.