Am salvat o viaţă de câine

Agnita se transformă într-un mare şantier. Pe zi ce trece tot mai multe străzi sunt răscolite, fapt care mă bucură gândindu-mă la ceea ce o să fie după terminarea lucrărilor. Apar însă inevitabil şi lucruri mai puţin plăcute. Am consemnat prima victimă a săpăturilor, dar în acelaşi timp primul... de ce să nu-i spun aşa... erou. Fără lipsă de modestie, m-am simţit erou după ceea ce am realizat de curând.

Săptămâna trecută compania care lucrează la înlociurea canalizării din Agnita a săpat un şanţ adânc de peste doi metri de-a lungul drumului din faţa Grădiniţei nr. 3 şi a introdus câteva canale de colectare. Pentru că lucrarea în această zonă nu a putut fi terminată până vinerea seara, şanţul a rămas descoperit în timpul weekend-ului. Deşi spaţiul periculos a fost semnalizat aproape corespunzător, accesul anumitor fiinţe nu putea fi oprit. Astfel că un maidanez curios sau poate dornic să facă inspecţia lucrărilor a căzut într-un astfel de canal, fiindu-i imposibil să iasă. A început aşadar, speriat şi scufundat de juumătate în apă, să latre după ajutor din fundul canalului. Imediat ce mi-am dat seama de situaţie şi de faptul că o ploaie nocturnă i-ar fi fatală bietului patruped, am căutat soluţii pentru salvare. Primul lucru util care mi-a veni în minte a fost să smulg gardul decorativ de la grădinuţa de flori din faţa balconului pentru a-i da şansa căţelului să urce. Zis şi făcut, numai că maidanezul nu se lăsa convins să folosească scara improvizată. Să fi coborât în canal după el ar fi fost sinucidere curată, dată fiind reacţia oricărui animal într-o situaţie disperată. Nu puteam decât să chem ajutoare. Sun la 112, explic situaţia, mi se face legătura cu Serviciul de Pompieri, reexplic situaţia, detaliat de această dată, dar primesc un răspuns dezamăgitor "Nu avem la Agnita serviciu de ecarisaj şi nici noi nu dispunem de echipament adecvat pentru asemenea situaţii. Nu putem băga vreun coleg de al nostru după câine pentru că riscă să fie muşcat. Dacă spuneţi că acum nu este apă mare în canal înseamnă că viaţa câinelui n este pusă în pericol şi nu au fost anunţate precipitaţii în această noapte. E bine că aţi pus acel gard, lăsaţi-l până dimineaţă că va ieşi singur".
Să nu se înţeleagă că pun la îndoială curajul, priceperea sau interesul pompierilor din Agnita. I-am văzut la lucru în cazul unui incendiu şi ştiu că de fiecare dată curajul acestor oameni este dus până la pragul nebuniei pentru salvarea unor vieţi, fapt pentu care le port un respect necontenit. Doar că răspunsul în cazul de faţă nu a fost cel aşteptat.
Să revin... am încercat după încheierea convorbirii telefonice să ademenesc maidanezul cu o bucată de carne să urce pe scara improvizată. Fără niciun efect. Animalul era prea speriat. M-am îndepărtat preţ de câteva minute sperând că patrupedul va prinde curaj. Şi aşa a fost. Nu a mai durat mult până când am auzit un zgomot făcut de gard, iar apoi am zărit o umbră în lumina slabă a nopţii. Câinele ieşise. Gestul său de la final a fost apoteotic... a privit către canal, apoi către mine, s-a întors şi a plecat cu coada ridicată.
Puţine au fost momentele în care m-am simţit mai mândru de vreo realizare. Am simţit că am salvat o viaţă, chiar dacă a fost o viaţă de câine, uneori valorează la fel de mult.

Patriotism, ca un gol în stomac

Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. (Mihai Eminescu)

Nu, nu este definiţia perfectă pentru patriotism, aşa ceva nu există. Şi nu, nu e singura definiţie a patriotismului. De fapt, totdeauna am căutat o definiţie care să mă facă să înţeleg clar ce înseamnă patriotism, dar niciodată nu am găsit. Nu ştiu ce înseamnă să fii patriot, şi nu spun că sunt. Ştiu doar că trăiesc momente care îmi provoacă goluri în stomac, stări de nervozitate şi o dorinţa de a-i sfâşia pe cei care îşi bat joc prin vorbe sau fapte de România sau de români.
Nu ştiu dacă este patriotism şi nu spun că sunt eu patriotul minune dar în cele momente se întâmplă ceva. Aceste trăiri mi le provoacă cel mai des în ultima perioadă tot românii, acei români pe care îi ştim cu toţii, pe care noi i-am ales şi pe care degeaba îi hulim. Însă trăirile sunt mult mai intense când sunt provocate de străini. Cine sunteţi voi să îmi spurcaţi ţara, trecutul, neamul şi tradiţiile cu care m-am născut, am crescut şi m-au format? Cu ce drept scuipaţi voi pământul care v-a primit şi vă permite să îl călcaţi cu tălpile voastre murdare?

Recunosc în acelaşi timp că sunt lucruri, şi nu puţine care trebuie schimbate, lucruri de care nu ne mândrim, dar numai noi românii avem dreptul să ne judecăm pentru acestea, pentru că sunt greşelile noastre, sunt sechelele noastre.
De ficare dată când mă gândesc la ţară mintea îmi zboară în copilărie, şi din nou simt un gol în stomac, dar de această dată e un sentiment plăcut. Îmi amintesc cum colindam fără oprire dealurile, pădurile, văile şi câte şi mai câte, îmi amintesc toate tradiţiile şi obiceiurile satului bunicilor. Poate de aceea nu spun că sunt patriot, pentru că de fiecare dată, şi aici mă repet, când mă gândesc la ţară mă gândesc la trecut, niciodată nu privesc în faţă în aceste situaţii. Poate mi-e frică. O frică ascunsă care îmi provoacă un alt gol în stomac.

Spitalul rămâne în picioare

Întâlnirea primarului din Agnita cu Ministrul Sănătăţii nu a fost fără rost, mai mult decât atât putem spune că a reprezentat o performanţă a lui Radu Curcean din moment ce spitalul agniţean se numără printre cele 3 unităţi medicale din România în cazul cărora decizia de desfinţare a fost anulată.

Motivele pentru care Spitalul Orăşenesc Agnita ar trebi să rămână deschis prezentate de primar ministrului Cseke Attila l-au făcut pe acesta din urmă să se răzgândească, astfel că potrivit hotărârii de Guvern publicată recent în Monitorul Oficial, singurul spital din judeţul Sibiu care se va desfinţa urmînd să fie transformat în cămin pentru persoane vârstice este cel din Cisnădie.

Munca primarului Radu Curcean în ceea ce priveşte spitalul nu se opreşte aici. Acesta a promis investiţii suplimentare la unitatea medicală.

Proiect lăudabil - Eroare pardonabilă

UPDATE 2: Fotografii transmise de Crucea Roşie Sibiu de la proiectul de distribuire a alimentelor în Agnita.

UPDATE: La câteva ore de la publicarea textului de mai jos Crucea Roşie Sibiu a transmis presei o erată, specificând cu sublinierea de rigoare că Agnita este oraş şi că anterior a fost comisă o greşeală involuntară. Un gest normal pentru care nu vreau să îmi asum niciun fel de credit. Din nou ţin să precizez că am toată admiraţia pentru Crucea Roşie Sibiu şi pentru proiectele umanitare întreprinse de voluntarii acestui serviciu.
Un nou proiect lăudabil al Crucii Roşii Sibiu. În cadrul programului Banca de Alimente vor distribui/au distribuit (depinde când citiţi) în 15 martie de la ora 12, alimente persoanelor cu posibilităţi reduse din Agnita. Astfel, potrivit reprezentantului Crucii Roşii Sibiu, 35 de persoane vârstince din oraş vor primi câte un pachet de 14 kilograme cu alimente neperisabile.

Proiectul Banca de Alimente a fost lansat la iniţiativa Crucii Roşii Sibiu în urmă cu un an după modelul unor proiecte similare derulate cu succes atât în Europa cât şi în SUA şi Canada.

Eroarea în acest caz, demnă de a fi inclusă în rubrica nodul din papură, o face reprezentantul pe Relaţii Publice al Crucii Roşii Sibiu, Lucia Pîrvu. În e-mailul transmis către presă, reprezentantul CRS readuce oraşul de pe malul Hârtibaciului cu 60 de ani în urmă denumind Agnita "comună", după cum se poate observa în fotografie.

Agnita a fost până în anul 1950 comună cu târg, fiind apoi declarată oraş.
Eroarea, cu toate că i-a nemulţumit pe cei mai agniţeni dintre agniţeni, este minoră şi nu trebui esă umbrească acţiunea Crucii Roşii Sibiu. Totuşi, eroarea e eroare şi nu o puteam ignora.

Am gafat-o

Am mustrări de conştiiţă. Cred că am făcut o prostie. Un lucru pe care l-am regretat în secunda 2... cu două secunde prea târziu.

Intrasem într-un magazin din oraş să cumpăr tabacoase şi ciungă. Nu parcurg traseul printre rafturi pentru că ceea ce îmi doream se găsea la casă. Un client în faţa mea... aştept... îmi vine rândul. Cer tabacoase. Tânăra de la casă, cel mai probabil nou angajată după cât de stresată era să facă totul bine, scanează tabacoasele şi le pune pe tejghea. Cer un pachet de ciungă.
- Astea sunt bune?
- Da, zic Sunt pastile sau lame? (mi se părea că nu se văd pastilele pe ambalaj)

- Pastile!
Le scanează şi le pune pe tejghea.
Plătesc şi în timp ce aşteptam restul inspectez vizual şi tactic pachetul de ciungă. Erau lame.
- Sigur nu sunt lame?, întreb retoric
- Sigur!
- Punem pariu?
Ia tânăra pachetul de ciungă, îl pipăie tacticos şi ralizează că a greşit. Mi-am dat seama că nu ştie ce are de făcut în asemenea situaţii, cum să anuleze bonul de casă deja imprimat. Mai mult, un angajat mai vechi şi mi se pare cu un anumit grad de decizie în firmă se apropiase şi privea cam suspect toată scena.
Brusc mi-am dat seama că e posibil să-i fi creat oareşce probleme tinerei vânzătoare şi m-au cuprins remuşcările.
Astfel, sper să conteze că îi cer scuze, că nu am avut nici cea mai fină umbră de intenţie să fac aşa ceva în special acu, în ajunul zilei femeii.
Totodată, îi urez un 8 Martie fericit şi fără clienţi asemeni mie (cel din acea clipă).
Un 8 Martie fericit şi o primăvară frumoasă tuturor femeilor!

Ştiţi vreo mamă de vânzare? Vă aduc client

Nu aveaţi cum să rataţi subiectul care face în ultima săptămână prima pagină a ziarelor multicolore şi nu numai. Divorţul Columb(our)enilor, un spectacol de cea mai joasă speţă din punctul meu de vedere, pentru care se s-au alocat ore în şir de emisie chiar şi pe principalele posturi de televiziune, nu face decât să mă dezguste. Am considerat că nu merită nici măcar un sfert de titlu pe Unul din o mie, însă m-au şocat anumite cuvinte spuse de copilul pentru care se luptă cei doi: "vreau altă mamă să cumpăr". Vă imaginaţi în ce lume trăieşte acest copil şi ce educaţie a primit dacă la 4 ani crede că totul se cumpără, inclusiv mama? Mă gândeam să scriu acum că peste vreo doi ani va vrea şi va crede că e posibil să cumpere ...., la adolescenţă o să vrea să cumpere ..., iar când va creşte mare o să îşi dorească să cumpere ..., însă gândindu-mă că dorinţele cresc odată cu vârsta nu am putut decât să pun acele puncte de suspensie. Nu îmi pot imagina ce poate fi mai presus decât mama.

Învăţăm, NU gândim

I-am promis zilele trecute unui prieten, moi nou coleg de suferinta blogărească, o poveste care să demonstreze că nu întotdeauna ceea ce învăţăm din cărţi este bun. Mă refeream de fapt la ceea ce ne bagă pe gât profesorii, implicit şcoala.

Mi s-a demonstrat astfel nu o dată, că scoala, şi aici mă refer la cea generală şi liceală, ne umple capul cu nişte idei fixe, de multe ori eronate sau cel puţin incomplete, limitând astfel sfera gândirii.

Nu mă refer la ştiinţele exacte, deşi odată cu trecerea anilor descopăr tot mai multe cazuri în care 1+1 nu fac nicidecum 2, şi nici la literatură, cu toate că e pur şi simplu aberant să fi obligat să înveţi mecanic spre exemplu un comentariu gandit de nişte unii în timp ce viziunea ta, argumentată, asupra unor poeme este cu totul alta.
Întâmplarea a avut loc la o oră de filozofie. Da, la filozofie. Da, şi la filozofie gândirea îţi este îngrdită deşi manualul şi cursul de filozofie începe cu un citat din Immanuel Kant care contrazice acest lucru: "Nu se poate învăţa filozofia, se poate doar învăţa să filozofezi".
Astfel, în cadrul unei ore de filozofie, clasa a XII-a, discutam, pardon, ni se preda mecanic, o anumită temă. Anumite idei debitate de un filozof mort demult. Nu ţin minte care, nici nu are rost. Revin... Ridic două degete, elev educat pe atunci, şi spun că nu sunt de acord cu ce a gândit şi a transmis nenea ăla şi îmi expun varianta, argumentată atât cât puteam eu atunci. Profesoara îmi spune sec că e imposibil să am eu dreptate pentru că e corect ce spune ea pentru că doar "scrie în carte". Insist cu ideile mele şi mi se spune la fel de sec să stau jos. Nu mă dau bătut şi cer o explicaţie: De ce nu am dreptate? Spuneţi-mi dumneavoastră, doamnă profesoară, dar nu vreau explicaţia că "aşa scrie în carte". Se refuză dialogul. Ce s-ar mai fi răscolit oasele lui Platon în pământ la încăpăţânarea profei de a refuza dialogul. Văzând că sunt lăsat în ceaţă mă revolt şi trec la atacuri directe şi personale: "Dacă aş fi avut cel puţin pregătirea dumneavoastră în materie de filozofie aş fi putut să aduc argumente mai solide şi probabil că aş fi fost eu pe acel loc la catedră. De ce nu discutăm la acest curs? Nu cumva ne-aţi pus în prima oră de filozofie să învăţăm pe dinafară citatul lui Kant? Nu spune el că nu putem învăţa filozofia ci putem doar să învăţăm a filozofa? Cum filozofăm aici?" Clasa blocată. Profa roşie de furie. Eu mă aşez dezamăgit în bancă. Catalogul se deschide şi mi se adaugă un 5 de toată frumuseţea. Credeţi că s-a oprit aici? Nu. Media anuală la filozofie a fost 6.
Îmi pare rău domnule Kant, dar eşti un mincinos. Nu putem învăţa să filozofăm, putem doar învăţa ce au filozofat alţii fără să comentăm.

Semnal M - Votati cu noi

Iată o melodie cel puţin interesantă a celor de la Semnal M.


Asculta mai multe audio diverse

Cum sa devii cea mai tare pitipoanca?

Ghid pracric,
după o idee de Alex (Born in Romania)

Coproducţie Alex (Born in Romania) - Bogdan (Unul din o mie)

Nu e greu, trebuie să te naşti cu una din următoarele două trăsături - iubitoare de "irinei", sau iubitoare de "bote", fotbaliştii şi maneliştii fiind doar alternative. Dacă ai în ADN una din cele două trăsături, atunci faima, plasticul şi banii o să fie nişte consecinţe fireşti. Totuşi există nişte paşi care trebuie să fie urmaţi cu stricteţe.

Pasul 1 - încă de la o vârstă fragedă, trebuie să-ţi stabileşti priorităţiile...Cancan, Libertatea, Click şi Acasă Tv trebuie să devină icoane pentru tine. Da, într-o zi prima pagină o sa fie numai a ta.

Pasul 2 - obligatoriu trebuie să ai o prietenă foarte bună, alături de care să-ţi exersezi conversaţiile. Fiecare propoziţie trebuie să înceapă musai cu " fată", iar la final obligatoriu "te pup dulce, pa". Într-un final prietena ta cea mai bună o să te trădeze. Nu o lăsa să te învingă, trădează tu prima, cine trădează întâi iese în evidenţă.

Pasul 3 - dacă natura îşi face datoria şi te inzestrează cu un caracter flegmatic, atunci e perfect, pentru că orice piţipoancă este unică (în viziunea ei), toată lumea o invidiază, ea fiind femeia perfectă (tot în viziunea ei).

Pasul 4 - îmbrăcămintea trebuie să fie provocatoare şi cât mai sumară, să-ţi scoată în evidenţă fizicul. Dacă nu ai dat peste vreun Bote care să te îmbrace, e nasol, pentru că prostul tău gust al modei o să te distrugă...însă pentru tine e ok..."nu contează cum arată, e de firmă."

Pasul 5 - iubeşti maşinile, cât mai SUV şi cât mai decapotabile. Dacă nu ai vreun iubit care să posede aşa ceva, atunci inscrie-te la modeling şi, în scurt timp o să ai ocazia să călareşti diferite modele la saloanele auto.

Pasul 6 - trebuie să pozezi în curu' gol prin toate revistele, iar la interviul de final trebuie să apară obligatoriu expresiile: "sunt o fată sensibilă, romantică", "mi-aş dori un prieten care să mă iubească pentru sufletul meu bun, nu pentru cum arăt " şi alte rahaturi e genul ăsta.

Pasul 7 - dacă a dat vreun "iri" peste tine, atunci ţi-a pus D-zeu mâna în cap. Sacrificiul suprem trebuie făcut urgent, adică cel puţin un copil. Singura ta noţiune de aritmetică o să dea roade: piţipoancă + iri = copil, apoi (piţipoancă + copil) - iri = munţi de bani. Şi uite aşa o să te transformi în idolul tuturor piţipoancelor în devenire. Nu uita ca divortul ti-l programezi inainte de casatorie.

Pasul 8 - solarul, coaforul, salonul de masaj şi cluburile trebuie să devina, obligatoriu, celelalte case ale tale. Dacă ieşi în club, trebuie să anunţi cel puţin un ziar colorat să vină să te fotografieze, iar a doua zi trebuie să faci scandal că aia scriu porcării şi minciuni despre tine - obligatoriu la o televiziune.

Pasul 9 – dacă te întreabă vreun reporter despre ultima carte citită oligatoriu trebuie să spui Alchimistul de Paulo Coelho, nu da greş niciodată. Fă un efort si memorează un citat pe care îl poţi lua de pe net, pentru că e posibil ca reporterul să te verifice dacă chiar ai citit.

Pasul 10 – unul dintre cele mai importante lucruri, periodic mai schimbă căte un silicon, mai adaugă puţin botox, transformă-te într-o femeie de plastic dar revoltă-te de fiecare dată când ţi se spune acest lucru. Să nu faci însă aceste schimbări niciodată pe banii tăi, de fiecare dată găseşti căte un „iri”, „bote” sau „poponeţ” care va plăti factura.

Poveste de dragoste ţărănească

Pentru că suntem în februarie şi se spune că ar fi luna iubirii (asta doar de când avem două sărbători că atunci când era numai Dragobetele nu zicea nimeni) m-am gandit să postez ceva despre iubirea din satul în care mi-am petrecut vacanţele copilăriei şi în care merg de fiecare dată când vreau să mă deconectez. Acolo, în Vecerd, dacă lumea te vede de mână cu cineva imediat îţi pune verigheta pe deget... "e clar, o ţine de mână, inseamnă că în câteva luni se iau, iară bem şi ne dănţuim la o nuntă şi după vrun an la botez". Acum, nu o să bat monedă (deşi am nevoie de câteva mii de asemenea metale) pe povestea mea. Mi-am amintit o poveste spusă ăl mai bătrân din familie la vremea respectivă.
Zice la un moment dat moşu'mio că era unu' de vreo 25 de ani în sat care nu prea avea succes la fete. Tot nemul lui îşi făcea probleme că ficioru, dacă nu s-o însurat până la 25 de ani, mai târziu musai îi va fi greu. Şi îl ia tată-so întro zi şi îl duce în alt sat unde îl prezintă unei fete. Fata, nemăritată şi timidă cum erau fetele pe acea vreme. Se uită tinerii unu' la altu' nu ziceau nimic. Bătrânu ia frâiele în mâini când vede că ăştia tac şi zice:
- Tu copilă, tu îl iubeşti pe ficioru ăsta?
- Îl iubesc nene.
- Bă ficioru tatii, tu o iubeşti?
- O iubesc tată!
Atenţie, ăştia doi s-or văzut prima oară în viaţă.
- No, mă copii, continuă bătrânul, acum îi musai să facem nuntă.
O făcut ei nuntă, o făcut şi copii, o avut şi nepoţi şi acum sunt doi bătrânei pensionari care îl înjură pe Boc.
Adevăr în această poveste mă gândesc că e atât cât e în toate poveştile bunicilor noştri, cert este că cei doi bătrânei există, i-am cunoscut.