Zi istorică

.. această zi a intrat în istorie şi va mai consemna alte evenimente de referinţă de acum înainte. Iată câteva date înregistrate în 15 iulie de-a lungul timpului... câte îşi mai duc şi oamenii aminte...

1099 - Ierusalimul este cucerit după lupte sângeroase în care cruciaţii sunt conduşi de Godefroy de Bouillon

1497 - A început construcţia bisericii Curţii domneşti de la Piatra Neamt, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)

1544 - Filip Moldoveanul a tipărit la Sibiu "Catehismul românesc", prima carte tiparită în limba română

1606 - S-a născut Rembrandt van Rijn, pictor olandez

1795 - "Marseillaise" devine imn naţional al Franţei

1858 - Sunt tipărite primele mărci poştale în Moldova, "Cap de bour"

1867 - Are loc prima demonstraţie a invenţiei lui Alfred Nobel, dinamita

1904 - A decedat Anton Cehov, dramaturg şi prozator rus

1937 - În timpul celui de al Doilea Război Mondial, este deschis Lagărul de concentrare de la Buchenwald

1940 - Adolf Hitler solicită României să cedeze Ungariei şi Bulgariei mai multe teritorii româneşti.

1955 - 18 laureaţi ai Premiului Nobel semnează o declaraţie împotriva armelor nucleare; mai târziu declaraţia a fost semnată de alţi 34 laureaţi Nobel

1961 - Premiera filmului "Tickle Me" ce îl are în rol principal pe Elvis Presley

1975 - A avut loc primul zbor cosmic, cu primul echipaj Soiuz-Apollo din istoria cosmonauticii

1984 - John Lennon lansează "I'm Stepping Out"

1985 – Se naşte Albu Bogdan Aurel, autor şi administrator al blogului UNUL DIN O MIE :)

1994 - Restabilirea relaţiilor diplomatice între Vatican şi Israel

1996 - Printul Charles al Marii Britanii şi Printesa Diana semnează actele de divorţ

2011 – Se sărbătoresc 26 de ani de la naşterea subsemnatului. Această zi va intra în istorie pentru petrecerea de pomină, damigenele de vin, râurile de bere, grătarele încinse şi urmele de ruj de pe obraz (asta ca să nu fie scandal în familie).

Mai multe nu dau din casă...

Poem de secetă populară...

... de pe vremea lu' răposatu', aplicat în timpuri băsesciene.

Foaie verde de cicoare
Iar trăim vremuri murdare
Degeaba am rupt carnetu'
Tot sughite robinetu.

Şi iar verde foi de ceapă
Apă-i multă, dar nu-i apă
Că o lună a plouat
Dar bazinu-i tot secat.

Ş-am zis verde ca în iarbă
Ia-ţi vecine o găleată
Şi să mergem la fântână
Ca să scoatem apă bună.

Celor ce-au închis conducta
Le-am dat cu nemiluita
Ce gândirăm fiecare...
Ba mai mică, ba mai mare.

Foaie verde care-ai fost
Bine Doamne că nu-i post
De când apa o opriră
Numa' carne bagă-n gură.

Pater Don Demidoff a plecat printre îngeri

Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine." (Matei 35, 36)

Timp de 20 de ani le-a dat să mănânce celor înfometaţi, le-a dat să bea celor însetaţi, i-a primit alături de el pe cei singuri, i-a îmbrăcat pe cei goi, celor bolnavi le-a redat speranţa la viaţă, iar pe cei din spatele gratiilor i-a făcut să gândească liber... acum... s-a dus să-şi primească răsplata din palmele îngerilor.
Pater Don Demidoff, cel numit de români Don Bosco, a plecat să-i vegheze de undeva de pe un norişor pe toţi cei pe care i-a ajutat aici pe pământ. Poate că inima lui mare nu a mai suportat să fie îngrădită de limitele unui trup de om, atât de neînţeles de cele mai multe ori. Poate că de multe ori nu a fost înţeles nici de cei alături de care era zi de zi. Nu a fost înţeles pentru că gândea altfel decăt erau ceilalţi obişnuiţi şi aplica metode directe care timp de două decenii i-au adus numeroase probleme, fiind, nu o dată, aproape de a sfârşi tragic. Însă zâmbetul copiilor pe care i-a luat de pe stradă, i-a hrănit, i-a îmbrăcat şi i-a educat sau privirea sinceră a deţinuţilor pe care i-a vizitat şi pe care i-a îndreptat aruncau toate neplăcerile în neantul uitării. Nu a fost înţeles şi s-a luptat cu sisteme păcătoase deşi uneori părea că se luptă cu morile de vânt. Nu a renunţat niciodată, a luptat până a învins şi sistemele şi morile de vânt.
Odată cu suflare sa s-a stins şi o minte sclipitoare, care clipă de clipă găsea soluţii pentru a le oferi celorlalţi bunăstare, dar s-a aprins în schimb o nouă stea pe cerul care, în această noapte, s-a înseninat după multe zile înnorate. S-a înseninat cerul deasupra României, unde a făcut atât bine. Deşi a venit din Germania prin ceea ce a făcut pentru România a fost mai român decât mulţi alţii născuţi aici, mai român decât şi-a dat chiar el seama. De acum îşi va dormi somnul veşnic în pământ românesc.

Apă cu ţârâita... cozi cu nemiluita

UPDATE: Curge apă la robinete. Să vedem cât o să ţină. Nu credeam să ajung vremea în care sunetul cel mai plăcut dintr-o zi să fie cel al apei de la robinet.

Câte-un pic, pic pic
Câte-un pic, pic pic
Până n-o mai rămânea nimic
Câte-un strop, strop, strop
Câte-un strop, strop, strop
Până n-o mai rămânea deloc.

Oricât de vesele ar fi momentele în care se cântă de regulă versurile de mai sus, de această dată situaţia este cel puţin penibilă. Aşa a început totul... în urmă cu câteva zile. La robinetele din Agnita apa curgea din ce în ce mai subţire, apoi doar pica, până când nu a mai curs deloc. Am revenit astfel în anii de pe vremea lui Ceşcă, ne înarmăm cu găleţi, butoaie, bidoane şi care ce mai avem prin debara... şi luăm calea fântânilor din oraş, până când şi acestea vor seca. Chiar dacă ploaia nu a contenit să se oprească în ultimile zile, mi-e greu să cred că fântânile vor face faţă.
Primele măsuri luate în oraş au fost să se lipească nişte afişe ( se spune că au fost lipite înainte de a se opri apa) care să anunţe zilele de secetă. Economia de hârtie şi de tonner în imprimante a făcut ca afişele să fie de fapt nişte bileţele aproape imposibil de văzut în locurile unde au fost amplasate.
Pe urmă s-a trecut la amplasarea pe străzi a unor bazine de apă. Deşi intenţia a fost binevenită a dus la crearea acelor jenante cozi care amintesc din nou de timpurile ce credeam a fi apuse. Mai jenant este că atunci se stătea la cozi pentru lapte, ouă, carne, pâine... acum pentru apă. Am ajuns din nou să ne spălăm în lighean şi să folosim apa rămasă pentru WC. Mâncăm din ce în ce mai uscat (vă imaginaţi de ce) şi ne gândim din ce în ce mai serios să ne spălăm doar cu prosopul înmuiat în apă.
Este absolut de neimaginat cum este posibil ca în secolul 21 cazuri în care Agnita a fost pusă în această situaţie se repetă periodic. O simplă căutare pe Google a termenilor "apă Agnita" dezvăluie articole care prezintă situaţii similare din 15 ianuarie 2010, 13 noiembrie 2009, 21 iulie 2008 şi lista poate continua.

Sursă foto: Sandra Nicole
Mulţumiri pentru fotografie.

5 semne ale apocalipsei?

Imaginea pe care am întrezărit-o în dupămasa zilei de 07 iunie m-a făcut să mă gândesc că pastorul american care a prezis sfârşitul lumii a greşit calculele cu câteva zile şi că în această zi are loc apocalipsa, sau cel puţin un eveniment tragic era în desfăşurare. A fost vorba de 5 elemente care care au făcut ca imaginea să capete conotaţii dezastruoase:

1. Pământul a început să se cutremure ritmic.
2. Asfaltul de pe şosea şi trotuare părea răscolit.
3. Luminile girofarelor de poliţie se reflectau pe clădirile din jur.
4. Persoane în uniforme roşii, asemenea achipajelor SMURD, roiau ajotate dintr-o parte în alta a străzii.
5. Lumea se adunase ca la circ, toţi stăteau cu gura căscată privind minunea.

De fapt, situaţia reală, explicată în ordine inversă, a fost cam aşa:

5. Lumea chiar se adunase la circ. Circarii patrulau pe străzile oraşului.
4. Nu era vorba de uniformele brancardierilor SMURD, ci de halatele circarilor.
3. O patrulă de poliţie însoţea alaiul.
2. Lucrările de înlocuire a sistemului de canalizare din oraş par să nu se mai termine, şi totuşi încă nu m-am obişnuit cu străzile săpate şi şanţurile din asfalt.
1. Atracţia circului, doi ditamai elefanţii mărşăluiau prin centrul oraşului.

Aşadar, circul e în oraş. Dacă citiţi postarea la timp şi vă găsiţi pe la Agnita în 8 iunie, poate vă tentează o porţie de circ. Dacă aţi ratat momentul, nici o problemă, circul a făcut o obişnuinţă din a veni la Agnita an de an, aşa că o să aveţi ocazia să vedeţi elefanţii la următoarea "apocalipsă".

Imi fac vilă... nu mă treziţi

Am foarte puţin timp la dispoziţie aşa că o să fiu scurt. Mi-am propus să îmi construiesc o casă asemenea palatului de la Snagov al lui Videanu. Nu am împrumutat doar modelul vilei de la acesta ci am hotărât să îi urmez exemplul. Astfel, cum a spus Videanu că a făcut, o să muncesc zi şi noapte timp de şase ani şi o să adun patru milioane jumate de euro.

Dacă aveţi vreun şanţ de săpat la ceas de seară, vreo cameră de zugrăvit în toiul nopţii sau vreo grădină de arat până la crăpatul zorilor, accept cu plăcere şi dăruire... în restul timpului sunt salariat plătitor de taxe şi impozite.
Primesc deasemenea donaţii de cafea care să-mi ajungă pe şase ani. După acest timp vă invit să desfacem şampania inaugurală în vila de 4,5 milioane de euro.

M-a privit, mi-a zâmbit... m-a prins

E a doua oară, anul acesta, când mă prinde. Ca şi prima dată, şi acum m-a găsit cu garda jos astfel că nu i-a fost greu să mă răpună cu vrăjile ei. Da, e o ea şi abia acum îmi dau seama că îmi vine foaret greu să îi rezist. A început să mă atragă în braţele ei prin atingeri uşoare, simţeam cum mă gâdilă fin. Apoi după o noapte în care am făcut eforturi mari să mă opun am cedat îmbrăţisărilor ei. Au fost îmbăţişări tot mai puternice, sufocante la un moment dat. Respiram din ce în ce mai greu în braţele ei. Acum nu mai pot să scap farmecelor ei care mă ţin lângă ea în pat.

M-a dat gata răceala asta.

Lucru românesc

Mi se pare dureros că ne-am obişnuit şi ne-am resemnat cu acel "lucru românesc" făcut în principal de companiile care execută lucrări de infrastructură. Mai dureros e că această expresie tinde să deină proverbială.

Aproape că nu există lucrare de reabilitare a unei străzi sau drum naţional, judeţean, comunal etc., asupra căreia să nu se revină după întinderea stratului de asfalt. Fie că asfaltul pus recent de firma constructoare este spart ulterior de compania de gaz pentru înlociurea unor ţevi subterane, cum se întmplă în majoritatea cazurilor, fie că firma constructoare realizează o eroare în proiect şi revin cu săpături. Ca un exemplu, pe DJ 106 Sibiu-Agnita, drum aflat în lucru de vreme bună, după turnarea primului strat de asfalt, când şoferi puteau în sfârşit să conducă liniştiţi fără să înjure fiecare piatră pe care calcă, compania de construcţii a realizat că în dreptul podurilor au fost omise lucrări importante, astfel încât asfaltul a fost spart. Ca şi cum la construcţia unei case prima oară constructorul ar face acoperişul.
Ceva de acest gen se face şi în cazul lucrărilor de canalizare aflate în toi la Agnita. După ce au săpat pe strada Fabricii în apropierea Grădiniţei pentru introducerea unoi conducte noi şi canale de acumulare reuşind înainte de sărbătorile de Paşte să acopere mare parte din şanţuri, zilele trecute muncitorii au revenit în acelaşi loc pentru a resăpa. Din discuţile purtate de aceştia am înţeles că lucrarea a trubuit răscolită pentru a se măsura distanţa dintre canale şi adâncimea fiecăruia dintre acestea. Nu am putut să rămân spectator şi m-am adresat unuia dintre cei care măsurau:
- Vai ce lucru românesc faceţi voi aici, ba acoperiţi, ba săpaţi!
- Ei, stai liniştit că mai săpăm de vreo două ori până e gata, a venit răsunsul absolut fără urmă de vinovăţie.

Am salvat o viaţă de câine

Agnita se transformă într-un mare şantier. Pe zi ce trece tot mai multe străzi sunt răscolite, fapt care mă bucură gândindu-mă la ceea ce o să fie după terminarea lucrărilor. Apar însă inevitabil şi lucruri mai puţin plăcute. Am consemnat prima victimă a săpăturilor, dar în acelaşi timp primul... de ce să nu-i spun aşa... erou. Fără lipsă de modestie, m-am simţit erou după ceea ce am realizat de curând.

Săptămâna trecută compania care lucrează la înlociurea canalizării din Agnita a săpat un şanţ adânc de peste doi metri de-a lungul drumului din faţa Grădiniţei nr. 3 şi a introdus câteva canale de colectare. Pentru că lucrarea în această zonă nu a putut fi terminată până vinerea seara, şanţul a rămas descoperit în timpul weekend-ului. Deşi spaţiul periculos a fost semnalizat aproape corespunzător, accesul anumitor fiinţe nu putea fi oprit. Astfel că un maidanez curios sau poate dornic să facă inspecţia lucrărilor a căzut într-un astfel de canal, fiindu-i imposibil să iasă. A început aşadar, speriat şi scufundat de juumătate în apă, să latre după ajutor din fundul canalului. Imediat ce mi-am dat seama de situaţie şi de faptul că o ploaie nocturnă i-ar fi fatală bietului patruped, am căutat soluţii pentru salvare. Primul lucru util care mi-a veni în minte a fost să smulg gardul decorativ de la grădinuţa de flori din faţa balconului pentru a-i da şansa căţelului să urce. Zis şi făcut, numai că maidanezul nu se lăsa convins să folosească scara improvizată. Să fi coborât în canal după el ar fi fost sinucidere curată, dată fiind reacţia oricărui animal într-o situaţie disperată. Nu puteam decât să chem ajutoare. Sun la 112, explic situaţia, mi se face legătura cu Serviciul de Pompieri, reexplic situaţia, detaliat de această dată, dar primesc un răspuns dezamăgitor "Nu avem la Agnita serviciu de ecarisaj şi nici noi nu dispunem de echipament adecvat pentru asemenea situaţii. Nu putem băga vreun coleg de al nostru după câine pentru că riscă să fie muşcat. Dacă spuneţi că acum nu este apă mare în canal înseamnă că viaţa câinelui n este pusă în pericol şi nu au fost anunţate precipitaţii în această noapte. E bine că aţi pus acel gard, lăsaţi-l până dimineaţă că va ieşi singur".
Să nu se înţeleagă că pun la îndoială curajul, priceperea sau interesul pompierilor din Agnita. I-am văzut la lucru în cazul unui incendiu şi ştiu că de fiecare dată curajul acestor oameni este dus până la pragul nebuniei pentru salvarea unor vieţi, fapt pentu care le port un respect necontenit. Doar că răspunsul în cazul de faţă nu a fost cel aşteptat.
Să revin... am încercat după încheierea convorbirii telefonice să ademenesc maidanezul cu o bucată de carne să urce pe scara improvizată. Fără niciun efect. Animalul era prea speriat. M-am îndepărtat preţ de câteva minute sperând că patrupedul va prinde curaj. Şi aşa a fost. Nu a mai durat mult până când am auzit un zgomot făcut de gard, iar apoi am zărit o umbră în lumina slabă a nopţii. Câinele ieşise. Gestul său de la final a fost apoteotic... a privit către canal, apoi către mine, s-a întors şi a plecat cu coada ridicată.
Puţine au fost momentele în care m-am simţit mai mândru de vreo realizare. Am simţit că am salvat o viaţă, chiar dacă a fost o viaţă de câine, uneori valorează la fel de mult.

Patriotism, ca un gol în stomac

Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. (Mihai Eminescu)

Nu, nu este definiţia perfectă pentru patriotism, aşa ceva nu există. Şi nu, nu e singura definiţie a patriotismului. De fapt, totdeauna am căutat o definiţie care să mă facă să înţeleg clar ce înseamnă patriotism, dar niciodată nu am găsit. Nu ştiu ce înseamnă să fii patriot, şi nu spun că sunt. Ştiu doar că trăiesc momente care îmi provoacă goluri în stomac, stări de nervozitate şi o dorinţa de a-i sfâşia pe cei care îşi bat joc prin vorbe sau fapte de România sau de români.
Nu ştiu dacă este patriotism şi nu spun că sunt eu patriotul minune dar în cele momente se întâmplă ceva. Aceste trăiri mi le provoacă cel mai des în ultima perioadă tot românii, acei români pe care îi ştim cu toţii, pe care noi i-am ales şi pe care degeaba îi hulim. Însă trăirile sunt mult mai intense când sunt provocate de străini. Cine sunteţi voi să îmi spurcaţi ţara, trecutul, neamul şi tradiţiile cu care m-am născut, am crescut şi m-au format? Cu ce drept scuipaţi voi pământul care v-a primit şi vă permite să îl călcaţi cu tălpile voastre murdare?

Recunosc în acelaşi timp că sunt lucruri, şi nu puţine care trebuie schimbate, lucruri de care nu ne mândrim, dar numai noi românii avem dreptul să ne judecăm pentru acestea, pentru că sunt greşelile noastre, sunt sechelele noastre.
De ficare dată când mă gândesc la ţară mintea îmi zboară în copilărie, şi din nou simt un gol în stomac, dar de această dată e un sentiment plăcut. Îmi amintesc cum colindam fără oprire dealurile, pădurile, văile şi câte şi mai câte, îmi amintesc toate tradiţiile şi obiceiurile satului bunicilor. Poate de aceea nu spun că sunt patriot, pentru că de fiecare dată, şi aici mă repet, când mă gândesc la ţară mă gândesc la trecut, niciodată nu privesc în faţă în aceste situaţii. Poate mi-e frică. O frică ascunsă care îmi provoacă un alt gol în stomac.