Din nou cânt şi din nou joc pe Hârtibaci

Importanţa şi succesul unui eveniment cum a fost ediţia din acest an a Festivaluilui "Cânt şi joc pe Hârtibaci" o măsor după interesul pe care l-am arătat faţă de dorinţa de a fi prezent în sală şi după sacrificiile pe care le-am făcut pentru a duce la îndeplinire acest lucru.

Poate că în condiţii normale nu ar fi considerate mari sacrificii, dar în situaţia în care orele libere din zilele ce precedeau festivalul au fost ca şi inexistente pentru mine, să bat drumul de câteva ori până la Casa de Cultură pentru bilet (pentru că dupămasa nu e totdeauna cineva prezent) nu a fost puţin lucru. 

Am reuşit în cele din urmă să achiziţionez bilet, doar pentru cea de-a doua zi de festival, ziua de gală. Din nou timpul s-a dovedit că nu este cel mai bun prieten al meu, astfel că am fost nevoit, deşi era duminica, să termin în grabă toate treburile pe care mă angajasem să la fac, ca să ajung la timp. Poate că nu reuşisem să îndeplinesc 100% condiţiile de calitate autopropuse pentru treburile anterior amintite, dar faptul că am ajuns înainte de inceperea spectacolului m-a făcut să nu îmi fac procese de conştiiţă pe tema asta. 

Da, am ajuns la timp şi m-am bucurat de fiecare moment pregătit de concurenţi şi invitaţi. Nu-i voi enumera aici, nu pentru că nu ar fi important, dar o să-i găsiţi în majoritatea ziarelor judeţene, şi acestea merită citite.

Mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că pe scena Casei de Cultură intră pentru prezentarea unui obicei de nuntă veteranii din ansamblul Cindrelul Junii Sibiului, grup din care face parte şi mătuşa mea. Şi în timp ce mă bucuram de acest moment, din nou îmi circula în minte morala pe care mătuşa mi-a ţinut-o în urmă cu mai mulţi ani, când a aflat că am decis să mă retrag din ansamblul de dansuri populare din Agnita. 

Şi din nou îmi dau seama cât de mult am meritat acea mustrare.

Aşadar, ediţia din acest an a Festivalului "Cânt şi joc pe Hârtibaci", cea de-a 17-a, a fost un real succes, cum de altfel au fost toate ediţiile, iar micile neconcordanţe sau dispute verbale între participanţi au trecut aproape neobservate.

Creaţia sa e boală DURă

Când te mânâncă în palmă şi te afli în apropierea unei Facultăţi de Jurnalistică atunci nu înseamnă că o să dai sau o să primeşti bani... înseamnă că trebuie urgent să te apuci de scris. Dar normal ar fi să iei creionul şi coala de hârtie ca să faci acest lucru, nu spray-ul cu vopsea şi zidul instituţiei, cum a făcut (probabil) necunoscutul scriitor de geniu, autor al wallpainting-ului din imagine. Ce să faci... toate geniile au gradul lor de nebunie. Sau poate e ecologist până în măduva oaselor şi s-a gândit să salveze copacul din care s-ar fi făcut creionul şi hârtia... dar cum râmâne cu vopseaua.

Nu ştiu ce frustrări l-au împins spre gestul de faţă, pentru că nu a fost cu siguranţă doar o mâncărime în palmă şi alta prin alte părţi ana(l)tomice, dar se pare că nu i-a ieşit în totalitate, în cazul în care dorea să-şi manifeste nemulţumirea faţă de fostul decan al facultăţii. Mesajul “Cât firi puternice scuipa-vor acid. DURa comoditate va fi pusă la zid” ascunde o gândire filozofică, ceea ce mă duce cu gândul dâla faptul că ceea ce se predă la cursurile de filozofie chiar prinde. Astfel, nestemate nestimate autorule de wallpaint-uri nereuşite, ai cam dat-o-n bară.

În altă ordine de idei, ce ţi-a venit să repeţi mesajul în curtea interioară a facultăţii? Ţi-a dispărut inspiraţia şi nu ai putut gândi un alt text, dar ţi-a rămas vie pofta de scris? Şi de ce ai scris de această dată pe jos, nu pe perete? Măcar puţin respect pentru compoziţia-ţi să fi avut, că aşa toţi o să ţi-o calce în picioare.

Alte concluzii vă las pe voi să trageţi!

Nu mi-am permis pe blog să transcriu mesajul incorect, aşa cum l-a scris autorul, de aici diferenţa dintre textul scris şi cel din foto.

Revista ARHITECTURA îşi continuă apariţia

Publicaţie cu tradiţie încă din anul 1906, revista ARHITECTURA revine pe piaţa publicaţiilor de profil din România printr-un conţinut bogat de informaţii esenţiale şi variate din domeniul Arhitecturii şi Design-ului, reprezentativ pentru meseria de Arhitect.

Revista ARHITECTURA, editată de Uniunea Arhitecţilor din România, continuă să apară într-un nou format şi conţinut editorial precum şi cu o nouă echipă redacţională.

În cuprinsul revistei, se regăsesc articole tematice, interviuri, prezentări de proiecte şi realizări ale tinerelor birouri de arhitectură, info legislativ, concursuri, evenimente, recomandări de carte, actualitate internaţională.

Editată de peste un secol de Uniunea Arhitecţilor din România, publicaţia este şi rămâne singura revistă a profesioniştilor breslei din România, abordând domeniul Arhitecturii printr-o nouă poziţionare strategică în sfera culturală, sub deviza ARHITECTURA CA MEDIU CULTURAL.

Revista ARHITECTURA îşi propune să elogieze în viitor, punctual, alianţe şi parteneriate în promovarea arhitecturii, atitudinii responsabile şi creative faţă de mediul construit şi valori care merită să fie cunoscute.

Mai multe detalii aici.

păPusha asta îmi dă de lucru

Aveam nişte dupămese liniştite. Asemenea unui tinerel angajat care abia trecuse de primele trei sferturi din timp în câmpul muncii oftând cu gândul la pensia ce care tot mai mult se apropie. Astfel dupămesele se desfşurau cam aşa:
- terminat program servici
- venit acasă
- pupat prietena
- schimbat haine
- spălat mâini
- pupat prietena
- servit masa
- pupat prietena
- spălat trup
- pupat prietena
- pupat prietena
- somn
Printre şi pe lângă toate astea diferite activităţi casnice şi electrocaznice mai mult sau mai puţin zilnice.
Era linişte. Când deodată a apărut minunea de faţă

... şi de atunci e cam aşa:

- terminat program servici
- venit acasă
- jucat cu Pusha
- pupat prietena
- hrănit Pusha
- jucat cu Pusha
- scos Pusha la plimbare
- învăţat Pusha ca pişu şi căcuţă se face afară
- jucat cu Pusha
- pupat Pusha, pardon prietena
- spălat... Pusha
- jucat cu Pusha
- spălat trup
- hrănit Pusha
- somn
- trezit la miezul nopţii ca să ... jucat cu Pusha
Şi printre toate astea câte o masă rapidă mai mult sau mai puţin zilnică.

Salvează-l ca să te poată salva!

Se spune că atunci când ajuţi pe cineva de fapt te ajuţi pe tine. Afirmaţia se poate foarte bine conctretiza în cazul următor. Salvează-l pe tânărul medic Cătălin Sandu pentru ca el să te poată salva mai târziu.

Cătălin Sandu de 25 de ani, a absolvit anul acesta Facultatea de Medicină cu media 9.60. S-a pregătit temeinic pentru a putea salva vieţi însă viaţa sa este acum în pericol. Tânărul medic a aflat că suferă de SARCOM INTRAABDOMINAL (TUMORĂ DESMOPLAZICĂ) şi astfel el are acum nevoie de ajutor. 

Salvează-l ca să te poată salva!

Mai multe detalii aici

Cioban mă fac!!!

No gata! Am zâs şî aşe rămâne! Cioban mă fac!!!

Păi până când o viaţă amară ş-un trai de tăt amaru' printre betoane. Mă sui în munte şî mă pui pe crescut mioarele.

Ni-or trăbui multe pân să ajung ăl mai baci dintre ciobani da' nu-i bai. Până az avem numa' drag de natură şî de mândrele jiene, da' acum câteva ceasuri ni-am luat ăl mai important lucru: un fluier. Păi cin' o mai văst cioban făr de fluier? De-acum îs pe drumu ăl bun cătră ciobănie.

Oi am deja vo cinci, că o zâs tata că ni le dă. Ăste cinci, dac-o da Dumnezău bine, la anu s-or face cel puţân opt, că berbecuţîî îi tai de Paşti. Când or îmbătrâni oile le tai şî-mi fac cojoc... ş-apăi poa' să ningă, poa' să plouă. De câne fac rost... dau o fugă la Sighi, grăiesc cu neamţu' să-ni adune vo câţva de pe Mihai Viteazu şâ-i las vorbă că i-oi aduce io v-run niel când io ave pre mulţ.

De bâtă iară nu-i bai că găsăsc io un lemn ţapăn numa bun de altoit schinările ălora de ni-or prăda stâna.

Ce ni-o mai trăbui o vede io mai încolo. Pân' atunci musai să mă apuc a învăţa să cânt la fluier ca ficioru' de mai la vale să nu zâcă ăilalţ baci că ţân flieru degeaba atârnat ca bătrânii aia numa pentru pi.... no las că ştiţ voi.

No numa' bine rău la nime' oameni buni!

Deie-vă Dumnezău sănătate!

Asculta mai multe audio diverse

Zvonuri confirmate doar de rafturi goale

Cel mai mare magazin din Agnita pare a fi pe punctul de a-şi închide porţile la un an şi un pic de la deschiderea anunţată cu surle şi trâmbiţe în mass-media judeţene şi nu numai. Produsele rămase pentru vânzare nu mai reprezintă nici jumătate din capacitatea rafturilor reduse şi ele ca număr. Printre rafturi 2-3 clienţi se plimbă agale cu cărucioarele aproape goale într-o sâmbătă la ora la care de obicei trebuiau aplicate reguli stricte de circulaţie pentru a evita ambuteiajele dintre rafturi.

O imagine dezolantă despre care nimeni nu ştie concret nimic dar toţi îşi dau cu presupusul. Unii spun că magazinul s-ar închide în curând pentru că nu s-a atins cota de vânzări propusă pentru primul an, alţii spun că întreaga reţea de magazine din toată ţara este pe ducă urmând ca magazinele să fie preluate de concurenţă, alţii sunt de părere că distribuitorii refuză să continue colaborarea. 

Bineînţeles că din partea firmei, pe care după cum se vede evit să o numesc, nimeni nu iese deocamdată cu vreo declaraţie care să confirme sau să infirme zvonurile. Imaginea actuală însă, spune multe.

UPDATE:  O coală de hârtie pare să schimbe radical situaţia. Afişul lipit la intrarea în magazin care anunţă faptul că se angajează lucrători comerciali (vânzători) infirmă zvonurile amintite mai sus. Confirmarea în acest sens o a dat-o şi unul dintre angajaţi care a declarat că urmează să fie schimbate toate rafturile, iar până când acest lucru se va întâmpla firma a decis să pună în vânzare tot mai puţine produse.

Sau aceste două argumente sunt doar de ochii lumii !?

"Tot pe banii noştri?"

- Ioane! De la cât încep lucru ăştia de la Consiliu?

- De la 8.
- Ie pe naiba, chiar aşa... de la 8? Şi lucră atâtea ore până târzâu?
- Care atâtea ore, numa pân' la 2.
- Numa pân' la 2? Păi nu-i bine, mă Ioane! Nu-i destul! Or în orele de lucru intră şî pauza de masă?
- Va intra, io ştiu...
- Auzi, da... în pauza de masă... tot pe banii noştri mâncă?
- .....!?

* Discuţie desfăşurată în plin centrul oraşului la orele dimineţii  între doi agniţeni trecuţi de prima tinereţe.

Agricultor nu mă fac... veci!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la cele prin care am trecut weekend-ul acesta, tare mă bucur că am apucat întreg ziua de luni să merg la servici.

În loc să mă bucur de ultimile zile toride pe un şezlong pe malul bazinului, cu o blondă rece în stânga şi o blondă fierbinte în dreapta, m-am dus sâmbătă să scot cartofii. Nu că mi-ar fi făcut mare plăcere dar când e vorba de cele ce le pui în farfurie nu încape discuţie. Şi mă trezesc eu cu noaptea-n cap, mă revigorez cu o cafea nebotezată, mă urc în bolidul de 900 cmc şi ţâşnesc ca nu cumva să mă prindă căldura amiezii şi să nu fi terminat de scos cartofii.
Ajung la locul cu pricina, mă apuc de dat cu sapa dar nu reuşesc să scot zece cuiburi că unealta cedează în pământul tare ca asfaltul de pe drumurile de dincolo (dacă era ca pe drumurile noastre găurile se făceu singure). Nu-i bai! Iau altă sapă, mai vânjoasă. Şi sap... şi sap... şi sap... şi încep să cugă transpiraţiile pe mine ca pe pereţii din sufragerie la ultima inundaţie întâmplată la vecinu'.
După vreo 30 de grade celsius nu mai săpam decât din instinct, dar nici nu puteam să renunţ din cauza căldurii că eram aproape de sfârşit.
Şi văd la un moment dat o ridicătură mândră de pământ, asemenea unui cuib de cartofi. N-am băgat de seamă că nu e chiar în rând cu celelalte şi pământul pare a fi mai nisipos. "No, aici e recoltă bună!", zic. Şi dau cu sapa de parcă toată forţa lu' Bute, Doroftei şi Vaştag s-a adunat în mâinele mele. Îmi împrăştii tot muşuroiul pe picioare cu tot cu furnicile din dotare. Toată armata furnicească începe asaltul... care cu furci, care cu topoare, încep să se urce pe mine la semnalul generalului de muşuroi pe care aproape că l-am auzit sunând din goarnă atacul. De pe glezne pe gambe, de pe gambe pe genunchi, de pe genunchi pe coapse, de pe coapse pe...ste tot (de ce gândiţi ce nu trebuie?)
Şi o iau la sănătoasa prin grădină căutând un plan de retragere sau de contraatac. După câteva spinturi mai ceva ca Usain Bolt mă arunc într-o creplă plină ochi cu apă rece de izvor.
Am săpat în cele din urmă de inamic, dar cartofi nici n-am mai scos în acea zi.

Conversaţie alandala

Şi dacă tot ne-am revenit după petreceri şi ne facem avânt să ne pregătim pentru altele, mi s-a pus pata să scriu despre o conversaţie messengerească pe care am avut-o nu foarte recent dar nici foarte demult cu un prieten plecat în ţările calde (am auzit că pe lângă Mediterană e şi mai cald în perioada asta).

Tot vorbim noi de se înroşesc tastele, la care interlocutoru-miu dă o dumă. Mă opresc după 2 minute de râs şi răspund: "Băh, ţie-ţi plouă în pod".

Nedumerit omu' se pune pe a se speria: "Ce mă, aşa tare o bătut vântul că o zburat ţiglele?"
Începusem să am regrete că i-am dat palpitaţii: "Nu băh, vroiam să spun că nu ai toate ţiglele pe casă".
"Da mă, am înţeles! Şi o plouat tare, o intrat multă apă în pod? Să vezi ce inundaţi o să fie şi pereţii din casă!"
Nu mai puteam... nu ştiam dacă să râd sau să-l calmez pe al meu.
Până la urmă l-am calmat. Nu a fost chiar simplu să-i explic că de fapt trebuia să înţeleagă că nu e chiar întreg la minte. (asta tot figurat)