Liber dincolo de gratii

Aud în stânga şi-n dreapta tot felul de persoane tânjind după un anumit gen de libertate. Vrem să fim liberi, să prindem aripi şi să ne înălţăm măcar cu gândul spre cele mai înalte culmi ale existenţei, vrem să ne scufundăm liberi în adâncurile unor sentimente măreţe... vrem să fim liberi indiferent ce sens îi dăm termenului pentru că fiecare simte libertatea în felul său. Nu m-am simţit însă niciodată mai liber decât atunci când am ajuns de cealaltă partea a gratiilor.

Prin intermediul programelor de resocializare derulate de fundaţia la care lucrez am ajuns într-unul dintre cele mai cunoscute penitenciare din ţară. Am fost în vizită la o serie de deţinuţi înscrişi în programele noastre. Aş fi nedrept dacă aş spune că m-au cuprins oarecare emoţii încă de când am zărit clădirea penitenciarului. Deasemenea, aceeaşi emoţie o trăiam când păşeam prin faţa celulelor şă când stăteam de vorbă cu deţinuţii. Nu a fost vorba despre teamă. Eram absolut conştient că în niciun moment nu sunt în pericol, însă acele imagini cu prânzul servit din butoaie prin gemuleţe nu mai mari de 20 de cm pătraţi, gratii reci care parcă strigau împreună cu pereţii goi pentru căldura şi culoarea unui zâmbet şi multe altele îmi aduceau trezeau sentimente ciudate.

Toată vinovăţia aparţinea se pare că aparţinea lacătelor sau sârmei ghimpate, mai ales că toţi deţinuţii îşi declarau nevinovăţia. Cu toate acestea am văzut pe chipurile lor diverse stări. Unora li se citea regretul dar mai ales tristeţea de a se afla în acest loc, pe când alţii se simţeau ca într-o vacanţă prelungită. Păreau, aceştia din urmă că s-au obişnuit cu viaţa de dincolo de gratii şi nu mai vedeau diferenţa dintre libertate şi închisoare.
Au fost însă şi momente în care mă simţeam confuz pentru că toate informaţiile cu privire la sistemul penitenciar pe care le primisem, în special prin intermediul televiziunii (filme, emisiuni, reportaje), se băteau cap în cap cu realitatea pe care o vedeam. Deşi podelele culoarelor erau vechi, erau curate, deşi pereţii erau în general goi şi reci, erau zugrăviţi corespunzător, existau elemente de decor, nu foarte deteriorate... şi exemplele pot continua.
M-am simţit liber, mai liber ca vulturii de pe culmile pământului, mai liber ca fumul ce se înalţă şi se risipeşte în văzduh, mai liber ca un gând...

ZUper Pinguinul Boc

Cu toate că a apărut de la începutul anului eu am găsit clipul de mai jos doar zilele acestea. Pură întâmplare sau slabă promovare? Nu contează. Contează doar că mi se pare cea mai ZUper variantă a melodiei care tinde, asemenea multor altor creaţii, să se transforme în tradiţie să să nu lipsească de la nicio petrecere (de la chefuri acasă la nunţi fastuoase).
Pe lângă varianta "Bocănească" a Dansului Pinguinului, nu pot să nu remarc vocea foarte bună a lui Buzdugan. Urmăriţi şi vă amuzaţi!

Dansez pentru audienţă şi-atât

Dansez pentru tine... un şou la care de câţiva ani românii belesc ochii şi îi storc de lacrimi în fiecare săptămână mai ceva ca la Stupizele lu' Marin. Un şou care îmi ridică din ce în ce mai multe semne de întrebare. Cum se face că toţi ies accidentaţi din această experienţă? O fi el, dansul, solicitant pentru fizic, dar să spui că Moroşanu, acest călău carpatin, care iese nevătămat din ring după ce adversarii de multe ori mai masivi decât el îi cară pumni şi picioare cu nemiluita, se rupe după o săptămână de dans. Înţeleg că asta aduce audienţă dar ne credeţi chiar tâmpiţi domnilor protevişti?

Tot pentru audienţă (ce altceva?) concurenţii, mai precis concurentele, arată din ce în ce mai bine de la o ediţie la alta. Nu pun la îndoială veridicitatea cazurilor, dar mă întreb din ce în ce mai serios dacă aspectul fizic este unul dintre criteriile de selecţie. Oare câţi necăjiţi care suferă poate de foame au fost refuzaţipentru ca aceste semi-manechine să intre în concurs?

Viaţă cu program redus

Se întâmplă de multe ori să merg în magazine, aproape de fiecare dată alimentare, fără să ştiu exact ceea ce o să cumpăr. Mă încumet spre rafturi cu gândul că îmi un produs îmi va atrage atenţia iar papilele mele gustative vor sălta de poftă. De cele mai multe ori însă, şi asta se întâmplă cam de când am revenit la Agnita, mă întorc dezamăgit şi cu sacoşa goală. Nimic pare să nu mă atragă. Nimic de pe raft nu îmi trage cu ochiul.

Totuşi, acesta este pe undeva unul dintre cazurile fericite pentru că ajung în faţa raftului. Cu excepţia magazinelor alimentare până la ora 17.00 toate (cele pe care le caut) punctele comerciale, (magazine, bănci, caserii) se închid şi eu rămân în faţa uşilor ca viţelul la poarta nouă. Pentru că lucrez în afara localităţii îmi este aproape imposibil chiar să plătesc anumite facturi. Faptul că am căutat la un moment dat timp de două săptămâni un magazin deschis de unde să îmi cumpăr o mătură e doar unul dintre exemple.

Şi nu am pretenţia ca situaţia să se schimbe doar pentru mine, dar sunt sigur că în acest caz sunt foarte mulţi dintre agniţeni.

Dedicat copiilor abandonaţi

Un copil nefericit este rezultatul indiferenţei noastre, însă un copil fericit poate ţine lume în palme.

White and proud

Să văd dacă mă poate acuza cineva de ceva? Sunt mândru de numele meu!

De-a râsu'-plânsu'

Băi, mă apucă din când în gând şi din gând în cânt căte o stare de scârbă faţă de tot ce se petrece în jur, şi înjur petăi ăştia care mă scot din pepeni. Cum Doamne iartă-mă, că suntem în post, să nu mă enervez când aud toate tâmpeniile de ştiri. Ori sunt eu prost şi înţeleg aiurea ori ne-am tâmpit cu toţii. Pai să vedem ce am înţeles eu în ultimile zile că se petrece în Românica...
Se iau bani pentru consultaţiile medicale de la persoanele care oricum platesc pentru că sunt asigurate, pentru că vezi Doamne, trebuie făcută economie la bugetul de stat, şi se varsă milioane de euro pentru un căcat de site căruia sincer nu îi vad deocamdată utilitatea. Pare-mi-se că ţara asta e condusă de nişte haiduci pe invers care iau de la săraci ca să dea la bogaţi. În altă ordine de idei se votează pentru arestarea unui senator care nu va fi totuşi arestat pentru că brusc i s-a făcut rău si este internat în spital. Cum se face că ăstora i se face rău de fiecare dată şi au greţuri mai des decât o femeie gravidă. Or fi însărcinaţi, zic.
Dar cât mi-ar fi de scârbă nu plec din România. Nu pentru că nu aş avea unde să mă duc, dar numa de-al dracu stau aici pentru că, tipic românesc, fac haz de necaz şi mă amuz, tot din când în gând şi din gând în cânt, de prostia ăstora.

Mingea minune omoară fotbalul

Cea mai nouă invenţie din lumea sportului-rege, deşi promite să învie corectitudinea în fotbal nu face decât să îngroape ceea ce înseamnă libertatea sportului. Fotbalul va deveni dintr-un sport al oamenilor pentru oameni unul al roboţilor, pentru cine nu ştiu.

În urmă cu circa doi ani, după ce urmărisem o ştire potrivit căreia federaţiile internaţionale de fotbal s-au gândit la posibilitatea de a apela la metode tecnologice pentru a verifica poziţiile de off-side, m-am gandit că nu va mai trece mult până când acest sport-rege va deveni un sport al roboţilor. De atunci nu cred că a trecut sezon în care să nu fie schimbat ceva, fie în regulament, fie în ceea ce priveşte relaţia fotbalului cu tehologia computerizată. "Totul pentru a înlătura suspiciunile de furt sau pentru corectarea erorilor umane", zic mai marii fotbalului.

Ultima găselniţă este o minge inteligentă care se pare că are încorporat un cip care transmite semnale wireless şi îşi schimbă culoarea în funcţie de momentul cheie (gol, off-side, aut). Mai rămâne să introducem cipuri în ghetele jucătorilor, apoi în glezne şi în final jucătorii din teren să fie dirijaţi de antrenor prin telecomandă.

Iată unde s-a ajuns de la acele meciuri de pe maidan urmate de o bere rece împreună chiar şi cu adversarii. Ne mirăm de ce copiii preferă să joace fotbal pe calculator şi nu în aer liber şi ne mirăm de ce au leziuni cerebrale în locul celor la genunchi sau în coate. Copiii nu se mai bucură când primesc cadou o minge pentru că s-a computerizat totul şi nu mai simt nevoia de a pleca de la tastatură.

Maşina mea cea mică

Deşi eu nu sunt Gică
Mi-am luat maşină mică
Roşie ca focul
Îmi surâde norocul.

Într-adevăr am achiziţionat un autoturism despre care mulţi ar spune că este o jucărie referându-se bineînţeles la dimensiuni. Este vorba despre un Fiat 187 Seicento "roşu ca focul" de care mă declar foarte mulţumit, mai ales că în aceste vremuri de criză consumul mic este de aur.
M-am gândit astfel să intervin cu această postare nu pentru a mă lăuda ci pentru a preveni acele "caterinci" cu care sigur o să mă confrunt în viitorul, cred, nu foarte îndepărtat. Aşadar, m-am pus în locul celor care mă întâlnesc în trafic şi m-am gândit la câteva întrebări pe care ei mi le-ar pune. Iată răspunsurile:

1. Nu, nu bag benzină cu seringa, alimentez de la aceeaşi pompă la care se aşează şi un Hummer, şi de multe ori ajung înaintea lui.
2. Nu, nu parchez în balcon, dar nici nu pierd jumătate de zi căutând un loc de parcare suficient de mare.
3. Nu, nu folosesc cada din baie pe post de spălătorie auto.

Mai sunt astfel de întrebări? Răspund cu plăcere şi cu zâmbetul pe buze.

Apă (de) canal

Îmi pare rău că prima postare din 2010 este una negativă, dar cum ar putea fi altfel după ce tip de 4 zile nu a curs nicio picătură de apă la robinet şi asta pentru a nu ştiu câta oară în în ultimele luni. Îmi vine foarte greu să găsesc un termen de comparaţie pentru toate aceste situaţii cu care mă confrunt de când m-am reîntors în Agnita. Tot timpul se vorbeşte despre o dezvoltare a oraşului dar totul rămâne la stadiul de vorbă. M-am săturat să sun la societatea de apă în fiecare lună şi să primesc acelaşi răspuns: "avem o defecţiune, o să îi dăm drumul în cel mai scurt timp", iar acest timp scurt se prelungeşte la nesfârşit. Sunt sătul de atâtea ţevi sparte. Citeam zilele acestea un articol despre aniversarea a 115 ani de existenţă a societăţii Apă-Canal din Sibiu. Cred că de 100 de ani sunt şi conductele care alimentează Agnita.
În sfârşit, azi la ora 18.30 a început să curgă apă. M-am bucurat ca un copil în faţa raftului cu jucării deşi aflasem că vine apă doar două ore după care iar se va opri pentru câteva zile. Acesta e motivul pentru care am şi sunat imediat la prieteni să îi anunţ miunea. Nu ştiu dacă ei ar fi făcut la fel, dar nu ata contează. M-am băgat apoi sub duş, după 4 zile aproape că îmi era dor. Minunea s-a terminat aici, chiar dacă se spune că o minune durează trei zile. Când începusem să clătesc simt un miros puternic de canal şi văd cum apa devine din ce în ce mai roşie.
Iată aşadar cum am revenit la acea stare nervoasă de până la ora 18.30.
Ruşine domnilor, ruşine să vă fie pentru toate cele de care sunteţi responsabili şi pentru că vă bateţi joc de câteva mii de oameni.