Despre porecle moştenite

Nu stiu dacă v-aţi dat seama şi nu ştiu dacă doar pe aici se întâmpla lucrul acesta, dar în majoritatea satelor din zona Văii Hârtibaciului oamenii şi-au pus porecle care mai de care mai amuzante şi ciudate. Şi nu vorbesc despre poreclele primite la scoală sau în grupul de prieteni, cele care după un timp, mai lung sau mai scurt sunt uitate sau se schimbă. Mă refer la acele nume împământenite, pe care le au bunicii noştrii de obicei şi care sunt transmise din generaţie în generaţie, totată familia purtând mai cu mândrie, mai cu jenă această poreclă. Mai mult decât atât, nu puteam să trec cu vederea că nu doar fiecare, sau cel puţin majoritatea sătenilor, are/au o astfel de poreclă, dar toată comunitatea unui anumit sat este denumită într-un anume fel. Astfel am întâlnit zgaiţe, cuci, buhe şi multe altele. Interesant cum în cele mai multe sate denumirile se referă la păsări. Încă o dovadă că ţăranul român este frate cu natura.

Să revin la poreclele fiecăruia, şi pentru a fi cât se poate de corect faţă de cei care poate se vor simţi lezaţi de faptul că le amintesc porecla o să iau cazul meu. Provin din rândul zgaiţelor, adică locuitorii satului Vecerd, şi am moştenit cu mândrie, de la bunicul meu, porecla Mărdan. Aşa i se spunea: Nelu lu' Mărdan. De unde şi până unde nu ştiu şi nici nu am avut curiozitatea să întreb cât timp a fost bunicu în viaţă. Din cealaltă parte, pe cale maternă, sunt de-a lu' Moispopa, dacă vine vorba de bunica, şi de-al Raduli, datorită bunicului. Din noi nu ştiu de unde aceste porecle deşi mă gândesc că al Raduli se referă la numele de familie Radu.
Nu de puţine ori mă amuz când mă gândesc la poreclele din Vecerd, cu toate că nu le ţin minte pe toate, şi or fi şi multe de care nu am auzit. Fac şi eu o scurtă listă cu aceste nume, aşa... spre amuzamentul vostru:
ai Vârvari,
ai Todi,
ai lu' Mateinicu,
ai Danuli,
ai lu' Dancreţu,
ai Sonuli,
ai Deuli,
ai lu' Nipopii,
ai Deaculi,
ai Viduli,

... şi lista rămâne deschisă. Momentan memoria mea s-a blocat.

Îl ştiţi pe Valeriu?

... cum care Valeriu? Ăla cu pufarinele. Ăla care, deşi îi zic aproape în fiecare zi să îmi aducă pufarinele el se face că nu aude. E Valeriu, prietenul meu imaginar, şi nu vă râdeţi pentru că şi voi aveţi câte unul, iar dacă nu aveţi înseamnă că voi chiar vorbiţi singuri atunci când vorbiţi singuri. Măcar eu vorbesc cu Valeriu. De fapt Valeriu a fost prietenul imaginar al unui prieten de-al meu care l-a alungat pentru că s-a săturat şi să îi tot ceară pufarinele degeaba. Aşa că a venit la mine. Şi pe mine mă cam enervează că se ascunde când îi cer miraculoasele cereale, dar mai ales că apare tot atunci când nu trebuie. Se trezeşte el, Valeriu, să se dea în spectacol tot atunci când am musafiri. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă simt bine alături de invitaţi şi, poc, aud că se trânteşte o oală, cade un pahar sau se deschide uşa. L-am tot certat dar degeaba.
Mă ridic acum de la calculator pentru că îl văd că vine şi nu vreau să îmi afle parola că o să scrie numai tâmpenii pe blog. Vă mai povestesc eu de el, fiţi fără grijă.