Ioan Gyuri Pascu:„Sunt dator energetic acestui loc”
Prezent la Agnita cu ocazia Zilelor Culturale ale Oraşului Agnita, proaspătul Cetăţean de Onoare al urbei noastre, Ioan Gyuri Pascu, a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Astfel, l-am „răpit” pentru câteva minute din mijlocul colegilor şi prietenilor cu care s-a întâlnit după terminarea concertului. A fost o experienţă unică, nu numai datorită orei la care s-a desfâşurat interviul (2:00 AM), ci mai ales pentru că am descoperit un om special, sincer peste măsură şi deloc îmbătat de aerul celebrităţii.
Cum vă simţiţi în Agnita?
Cum poţi să te simţi într-un loc în care sângele tău s-a pus în mişcare? Mă simt ca într-un loc în care m-am născut, vorba lui Nichita Stănescu. Aici e locul în care nu numai că m-am născut, m-am format. De la grădiniţă şi până la terminarea liceului am fost aici cu toţi prietenii mei, cu toate fetele de la grădiniţă de care m-am îndrăgostit la 5 ani. Nu am cum să mă simt decât ca acei copii care se nasc în apă, direct în lumea lor. Sunt dator energetic acestui loc şi oriunde m-aş duce, este ca un fir de argint care te ţine şi întoarce în locul tău.
Am avut de multe ori impresia că Agnita e un oraş de care vreau să scap. V-aţi simţit la fel atunci când aţi plecat?
Şi au am avut această impresie şi chiar am făcut acest lucru. Este un oraş în care spiritul a fost întotdeauna mare, oamenii sunt foarte spirituali şi au o înţelepciune foarte mare. Nu întâmplător dacă cineva pune vârful unui compas aici şi încearcă să facă un cerc, va ieşi unul aproape perfect în jurul României. Pe de altă parte, tocmai pentru că e un loc atât de special, încărcăturile spirituale pe care le ia un om sunt mari şi acesta trebuie să aibă curajul să plece pentru că, dincolo de faptul că era un oraş foarte curat şi echilibrat, dacă rămâneai aici în momentul în care aveai ceva mai mult de spus omenirii aveai o problemă. Aveai de ales între a rămâne aici într-un oraş mic în care să împărtăşeşti talentul în trei cârciumioare sau să pleci. Acum sunt mai multe cârciumi, deci oamenii se pot îmbăta în mai multe locuri, dar tot e un oraş din care uneori trebuie să pleci. Dar trebuie să şti cum te întorci în el şi pe oriunde mergi să spui cât de multe ai învăţat aici, ce filme ai văzut la cinematograful care acum nu mai există, şi nu e vina nimănui. Pentru că aşa cum un cinematograf se poate închide aşa se poate şi deschide. Aşa cum pentru mine e un lucru extrem de uluitor să vin în Agnita să ascult manele când există un folclor atât de bun cu Rara de la Retiş, cu Învârtitele de pe Hârtibaci, Haţegane. La ce avem nevoie de manele? Înainte era domnul Titi Cristache care cânta senzaţional cu pianul la Grădina de Vară, fraţii Vâştea, mari muzicieni din Agnita. De ce trebuie să importăm noi chestia asta nu ştiu. De asta spun, e un oraş din care şi eu am sfătuit pe mulţi să plece. Dar au fost şi colegi de-ai mei care au rămas şi au făcut treabă bună aici, pentru că nu putem pleca toţi.
Acordarea titlului de Cetăţean de Onoare a fost văzut la Agnita ca un mare eveniment. Cum îl vedeţi dumneavoastră?
Este un lucru foarte emoţionant, dar pentru mine un cetăţean care îşi iubeşte oraşul şi înţelege importanţa faptului că s-a născut acolo, acela e un cetăţean de onoare. Pentru mine e o mare bucurie, chiar dacă în şcoală am făcut destule lucruri rele şi nu eram atât de iubit. Lumea începe să spună că te iubeşte când realizezi ceva. Eu după liceu am picat la teatru, am făcut armata, am mai avut vreo doi ani în care nu am intrat la facultate şi să ştiţi că multă lume nu mă saluta. Eu sunt un om foarte sincer şi mă bucur că acum oamenii mă iubesc. După 90 când m-am întors am văzut mame cu copii care spuneau „uite-l pe nea Gyuri, spune-i sărumâna”. Oamenii zic „domne ăla e un om important, trebuie să îmi pun cravata ca să mă întâlnesc cu el”. Aveam un spectacol la un moment dat la Neptun şi a venit cineva din Agnita şi începea să vorbească cu dumneavoastră. Zic, dar suntem aceeaşi generaţie. Zice, da dar dumneavoastră sunteţi acum la televizor. Păi stai un pic... Asta nu ţine de haine sau de faptul să sunt la televizor sau undeva. Sunt lucruri de care noi uităm mereu, lucruri de care unii se ruşinează, ca de exemplu să stăm la beute. Era unu care se zicea că era beţivul oraşului. Ăsta zicea „aşa mă băieţi că cine bea sara bine, a doua zi numa se joacă”, deci era înţelept.
Credeţi în înţelepciunea omului simplu?
Absolut. Omul simplu are un acces mult mai rapid la înţelepciune pentru că nu trebuie să proceseze tot timpul. El capătă înţelepciunea prin experienţa directă, şcoala aceasta a vieţii care e cea mai directă. Înţelepciunea în accepţiunea mea e înţelegerea iubirii.
Mai aveţi chitara pe care aţi uitat-o pe dulap? Nu o mai am aia. Nici măcar nu am uitat-o, am pus-o intenţionat. Eram egoist, vroiam să fiu handbalist foarte mare. În Agnita, handbalul pe vremea aia era ceva cum este acum la Rîmnicu Vâlcea, nu exagerez. Am pus atunci chitara pe dulap şi pentru că era foarte greu, îmi curgea sânge din degete. Era o chitară cu corzi depărtate care costa 250 de lei, era ieftină. În clasa a IX-a când am văzut ca nu cresc şi nu pot să devin un handbalist bun m-am întors la muzică. Dar chiar mi-a curs sânge din degete când studiam cu acea chitară.
.JPG)
